Ateii sunt periculoşi
Aşadar suntem un popor creştin şi orice demnitar trebuie să ţină mâna pe biblie atunci când îşi depune jurământul pentru că aşa fac şi ceilalţi demnitari în conformitate cu spiritul de turmă al oilor Domnului.
Dacă domnul deputat din acest clip ar avea curiozitatea şi bunăvoinţa de a citi Legea nr. 8 din 10 ianuarie 2002 cu privire la jurământul de credinţă fata de ţară şi popor al senatorilor şi deputaţilor din Parlamentul României(vezi linkul ăsta), şi-ar da seama că lucrurile stau cu totul altfel(vezi Art.1 alin. 2).
Dar până la urmă ce importanţă au legile şi valorile democratice pentru un parlamentar când frica de Dumnezeu încă mai poate fi folosită ca un clişeu cu care să atragi de partea ta aprobarea şi bunăvoinţa alegătorilor nu?
Cină la City Grill
Dragă blogule,
Ziua de astăzi s-a terminat foarte prost. Asta pentru că astăzi am mâncat foarte prost. După ce am ieşit de la muncă unde am mâncat nişte pulpe de porc la cuptor cu un gust cam suspect, m-am hotărât să fac o vizită restaurantului meu preferat, City Grill. Ajuns aici, a trebuit să aştept în jur de 10 minute pentru a mi se lua comanda, timp în care ospătăriţele m-au tratat cu fundurile lor bombate, lucru care nu m-ar fi deranjat atât de mult dacă nu aş fi fost lihnit de foame.
Pentru felul întâi am comandat preferata mea ciorbă de văcuţă care în mod normal n-ar fi fost nici prea caldă nici prea rece, ar fi avut un gust aparte şi ar fi fost însoţită de o ceşcuţă cu smântână. Ei bine, cea de astăzi a fost exagerat de fierbinte, smântâna a fost absenta iar gustul acela aparte n-am avut ocazia să-l savurez pentru că după prima lingură mi-au paralizat papilele gustative din cauza temperaturii.
La felul doi am servit nişte pulpe de pui la grătar aproape carbonizate cu un piure cât de cât acceptabil. Am mai servit şi o salată de roşii cu brânză care nu avea nici un gust probabil din cauza roşiilor importate. În ciuda acestor neplăceri am lăsat un bacşiş destul de mare din lipsă de mărunţiş. În final am părăsit City Grill cu un gust amar(la propriu) şi cu foamea nepotolită.
Sper să fi fost doar una din serile lor ghinioniste pentru că la următoarea “abatere” am să-mi iau la revedere de la ei şi-am să-mi încerc norocul pe la Dinasty.
Amintiri din copilărie
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu devin foarte sceptic atunci când aud că “victoria” revoluţiei de acum 20 ani se datorează oamenilor de rând care au ieşit în stradă şi au urlat şi au luptat eroic şi au murit etc. Pe bune acum…ce putere reală are o adunătură de indivizi înarmaţi doar cu pancarte şi lozinci anti-sistem? Recentele revolte populare, cum ar fi cea din Iran sau cea din Moldova, au scos la iveală un lucru foarte interesant : singura putere pe care o au oamenii de rând este aceea de a urla şi de a devasta în mod superficial clădirile instituţionale. Cu riscul de a părea cinic, vreau să spun că m-a cam amuzat ştirea în care o familie din Iran a fost obligată să plătească gloanţele “consumate” de forţele de ordine pentru a-i ucide unicul fiu. Stai liniştit în casa ta şi nu păţeşti nimic. Şi ăsta nu e un drept, e un privilegiu…ţi-ar spune ei.
Puterea are la bază prin trei elemente esenţiale : oameni, arme şi disciplină. Ultimele două lipsesc cu desăvârşire unei mulţimi furioase. Lozincile nu impresionează pe nimeni, sunt doar zgomot de fond. Regimul este acuzat de abuzuri, corupţie şi incompetenţă. Mulţimea este acuzată de huliganism, comportament aberant şi violent. Rezultatul…haos. Minunatul haos în care orice e permis şi din care scapă cine poate. Treptat se instaurează “oboseala” colectivă şi o oarecare ordine este restabilită din necesitate.
Eu cred că următoarea teorie este mai plauzibilă… Au fost odată pe la sfârşitul anilor ’80 două facţiuni : una pro-Ceauşescu, cealaltă anti. Şi când spun pro/anti-Ceauşescu nu mă refer şi la pro/anti-comunism. Nu nu…ăsta nu a fost un conflict ideologic. Comunismul încă era pus la loc de cinste având în vedere faptul că Frontul Salvării Naţionale era format în totalitate din comunişti. “Acest tiran nu are nimic în comun cu idealurile poporului român şi cu cele ale comunismului ştiinţific”…ceva de genul ăsta rostea cu ardoare Iliescu la televizor pe la începutul lui ’90. Bun, şi cele două facţiuni de care vorbeam aveau tot ce le trebuia pentru a fi puternice : oameni, arme şi disciplină. Ba mai mult, cea pro-Ceauşescu avea un as în mânecă, propaganda. Radioul, televiziunea, ziarele…maşinuţele astea de fabricat iluzii pentru buna dispoziţie a clasei muncitoare ţineau oamenii în casă, sau la muncă…ocupaţi, liniştiţi, cuminţei dar mai ales ascultători. “Dragi ascultători”…ce amuzant e apelativul ăsta…
Într-o bună zi, facţiunea anti-ceauşistă pune mâna pe televiziune şi îndeamnă publicul ascultător să iasă în stradă. Zis şi făcut. Oamenii ies în stradă plini de entuziasm şi speranţă ca să se lovească de ce…de gloanţe. Apar ştiri şocante…”S-a tras în oameni! Zeci de morţi şi răniţi. Bestia securistă îşi serveşte prada!”. Nu oameni buni, nu s-a tras în voi. Idioţii trăgeau unii într-alţii iar voi eraţi la mijloc. Şi de parcă asta nu era de ajuns, ambele tabere au început să se autodeclare ca fiind “de partea poporului” şi să distribuie arme şi muniţie în rândul populaţiei. Şi aşa a început totul…scoteai capul pe fereastră, ţi-l pierdeai. Nu ştiu…oare sunt singurul căruia i se pare că toată scena asta pare a fi extrasă dintr-un film cu proşti? Dacă nu aş fi trăit în vremurile acelea poate că aş fi râs…dar nu prea-mi vine…
Celor care nu-şi amintesc sau nu vor să-şi amintească am să le aduc eu aminte că tot ce s-a difuzat la televizor în perioada 89-90-91 a fost necenzurat. Aveam 5 ani pe-atunci. Eram acasă, în Ploieşti, tolănit în faţa televizorului. Nu-mi amintesc eu multe lucruri de la vârsta de 5 ani, dar secvenţele alea mi se derulează şi acum în minte de parcă s-au întâmplat ieri. În primul rând, procesul şi execuţia cuplului Ceauşescu au fost difuzate în totalitate, nu ca în variantele trunchiate de pe youtube sau din documentare. Am văzut doi oameni în vârstă ucişi cu sânge rece, într-o societate care cu câteva luni în urmă se îndrepta cu paşi siguri către cele mai înalte culmi ale culturii şi civilizaţiei. Pe la vârsta aia nu ştiam ce înseamnă moartea. Credeam că odată ce ne naştem, trăim pentru totdeauna. Felul în care nişte oameni care mişcau, respirau, clipeau şi vorbeau erau transformaţi dintr-o dată în nişte hălci de carne neînsufleţite m-a întristat. Mă uitam atent şi nedumerit la ei…De ce nu mai mişcă?De ce nu mai vorbesc?Ce s-a întâmplat? Oricât de putred şi de josnic ar fi un om…dacă îi răspunzi cu aceeaşi monedă nu dovedeşti decât că eşti la fel ca el. Şi nu era difuzată o singură dată. De la final începea iar…procesul, schimburile de replici, sentinţa, legarea mâinilor la spate, execuţia, apoi din nou. Cred că aveau o casetă video pusă pe repeat…atât de mândri erau de “realizarea” lor. În fine, după câteva zile de procese şi execuţii au urmat nişte secvenţe filmate într-un spital…nu ştiu sigur dacă era din Bucureşti sau din Timişoara sau din alt oraş. Era filmată morga. Zeci de cadavre zăceau înghesuite pe mese şi pe podea. Unele încă mai mişcau puţin dar probabil erau într-o stare prea critică pentru a mai fi salvate. Apoi erau filmaţi răniţii. Am văzut oameni împuşcaţi în piept cu privirea fixată în tavan. Am văzut femei şi copii cum închideau ochii şi încetau să mai respire. Mi-au arătat totul…da da…totul…tot ce trebuia să văd şi să ştiu despre societatea românească şi despre oameni în general. O revoluţie nu e decât o joacă de-a hoţii şi vardiştii cu gloanţe adevărate.
Bineînţeles că totul a fost împachetat frumos sub forma unei poveşti cu băieţi buni şi băieţi răi în care băieţii buni câştigă iar cei răi cad în dizgraţie şi au parte de o moarte cumplită. “Tiranul a fost înlăturat, poporul este liber! Uraaa!!!”. Apoi a urmat psihoza postrevoluţionară…accidente, crime, sinucideri, violuri…toate difuzate de asemenea necenzurat. De parcă asemenea lucruri nu se petreceau şi înainte de revoluţie. O femeie tânără era scoasă dintr-o maşină buşită cu un picior lipsă. O altă femeie mai în vârstă îşi jelea isteric soţul decedat care o privea rece cu ochii ieşiţi din orbite. Mai târziu, prin ’93 parcă, apare într-un ziar capul zdrobit al lui Ioan Luchian Mihalea. “A înnebunit lumea domnle!”…se auzea peste tot în jurul meu. Ştirile de la ora 5 erau în faza de prototip. Iar eu începeam să mă prind cum stă treaba cu moartea. Nu-mi plăceau cărţile de colorat. La grădiniţă desenam tancuri, pistoale şi oase şi-mi luam palme peste ceafă de la tovarăşa pentru că uitasem că nu se mai zice “tovarăşa”, de acum se zice “doamna educatoare” sau mai simplu “doamna”.
Schimbare de regim? Prostii…să-mi explice şi mie cineva de ce un unchi de-al tatălui meu care a fost informatorul personal al lui Ceauşescu are în prezent o pensie de 50 de milioane. A fost mai degrabă o schimbare de formă; fondul a rămas acelaşi. Existau deputaţi şi înainte de revoluţie. Au mai fost adăugaţi senatorii ca să avem şi noi o mare adunare naţională – pardon – un parlament bicameral “ca în occident”. Of şi ce boală pot să am pe denumirea de “trecere de la comunism la democraţie”. Celor care nu au avut niciodată curiozitatea să citească Manifestul Comunist scris de Marx şi Engels am să le explic…În primul rând, ce a fost înainte de revoluţie nu a fost comunism. A fost o perioadă de “construire a socialismului”. Socialismul trebuia să fie faza de tranziţie de la capitalism la comunism în care s-ar fi făcut o desfiinţare treptată a clasei exploatatoare, în speţă burghezia, şi o instaurare temporară a dictaturii clasei exploatate, clasa muncitoare. Prin dictatură nu trebuie să se înţeleagă preluarea controlului de către o singură persoană sau de către un grup de persoane ci gospodărirea tuturor resurselor şi mijloacelor de producţie de către clasa muncitoare în folosul clasei muncitoare…de aici şi lozinca : “De la fiecare după posibilităţi, pentru fiecare după nevoi”. Această gospodărire avea să fie făcută de către un grup de oameni aleşi din rândul clasei muncitoare. De asemenea era desfiinţată ideea de proprietate privată care era considerată cauza tuturor “relelor” comise de capitalismul opresiv. Adică nici o resursă şi nici un mijloc de producţie nu mai puteau aparţine unei singure persoane sau unui grup de persoane, ele aparţineau tuturor, erau puse la comun(de aici vine probabil şi denumirea de comunism). În continuare urma să fie desfiinţat treptat statul şi toate organele sale represive cum ar fi poliţia şi armata. În urma acestui proces ar fi rezultat o societate “comunistă” în care toţi oamenii muncesc pentru bunăstarea comună şi trăiesc într-o armonie deplină…un fel de Rai pe pământ. Pentru a avea un “feeling” despre cum era perceput comunismul în ţările care au încercat să-l implementeze recomand cartea “Mitologia ştiinţifică a comunismului” de Lucian Boia sau versurile melodiei “Imagine” a lui John Lennon. Deci, după cum se observă comunismul are la bază tot un model de societate democratică pentru că în clasa muncitoare urma să fie inclusă toată populaţia care apoi urma să îşi exercite controlul deplin asupra resurselor şi mijloacelor de producţie(demos=popor, cratos=putere deci control ok?). De aceea mi se pare puţin spus aberantă sintagma “de la comunism la democraţie”. Comunismul ar fi fost tot o democraţie doar că nimic nu ţi-ar mai fi aparţinut ţie ca individ…decât poate obiectele de uz personal cum ar fi periuţa de dinţi. Dar poate nici aia…daca printr-o întâmplare nefericită ar fi sărit în aer toate fabricile de periuţe de dinţi? Ar fi trebuit să o împrumuţi şi celor care au uitat să-şi cumpere una sau să şi-o schimbe nu? Regimurile de dinainte de 1989 se autointitulau comuniste pentru că asta era viziunea lor, societatea comunistă. În fine, nu vreau sa par acum un susţinător al comunismului. Doar că mă cam deranjează folosirea termenului de “comunist” ca o înjurătură şi considerarea perioadei comuniste ca fiind una de decadenţă care trebuie uitată şi desconsiderată. Este totuşi o parte a istoriei noastre în care s-a încercat construirea unei lumi mai bune. Că s-a dat greş e o altă problemă. Dar măcar s-a încercat…câteodată mai contează şi intenţia nu? Atunci când judecăm un om sau o idee, să o facem totuşi în cunoştinţă de cauză, adică să înţelegem ceea ce judecăm. Iar a înţelege nu este acelaşi lucru cu a aproba.
Doua vorbe in trecere
In ultima vreme ma tot bantuie o intrebare careia incerc sa-i dau un raspuns cat se poate de clar: In ce cred eu?
Sunt constient ca religiozitatea mea este o chestiune de domeniul trecutului. In urma avalanselor de informatii care au navalit peste mine in ultimii ani n-am sa mai accept nici in ruptul capului sa-mi mai mulez gandirea si comportamentul pe niste idei fixe. Mi-a venit astazi in cap un raspuns oarecum “promitator”: cred in abilitatea oamenilor de a-si depasi conditia prin cunoastere. Este singurul lucru in care cred ca merita sa cred in momentul de fata. Restul convingerilor mele sunt doar inceritudini carora le acord o atentie deosebita numai datorita unei plauzabilitati aparente. Dar sunt oricand pregatit sa renunt la ele daca apare vreo dovada concreta care sa le dea peste cap. Si totusi…parca raspunsul meu este cam vag. Despre care conditie a omului este vorba? Aceea de fiinta fragila si vulnerabila in fata capriciilor naturii? Aceea de fiinta limitata intelectual de catre discordanta dintre visele si dorintele sale pe de o parte si inertiile materiei pe de alta parte? Aceea de fiinta sociala care nu poate trai in afara unei comunitati? Conditia asta pe care ne-o tot depasim de la o zi la alta…sa fie ea acel lucru care ne defineste pe fiecare in parte, care ne face unici? Tema de meditatie pentru urmatoarele zile 
