I am something else
Privesc adanc inauntrul fiintei mele si nu gasesc nimic…decat o liniste cutremuratoare. Faptele nu imi mai spun nimic. Cifrele nu imi mai spun nimic. Totul tace si se petrece in tacere.
In ultima vreme m-am distantat foarte mult de semenii mei. Nu stiu sigur daca am facut-o in mod voit sau involuntar, dar cu fiecare zi care trece pe langa mine devin din ce in ce mai sigur ca nu prea mai exista cale de intoarcere. Sa imbratisez mediocritatea doar ca sa am cu cine bea o bere…e un pret prea mare. Tot aud in jurul meu ca daca nu savurezi placerile vietii e ca si cum ai fii mort. De parca daca tanjesti mecanic dupa aceleasi si aceleasi placeri marunte toata viata esti mai viu…
De cand suntem mici mancam acelasi rahat zi de zi, ora de ora. Trebuie sa faci ceva cu viata ta…adica sa te casatoresti, sa intemeiezi o familie, sa torni cateva odrasle, sa te indatorezi pentru urumatorii 30-40 de ani ca sa locuiesti intr-o casa frumoasa si dupa ce mori sa le lasi plozilor tai drept mostenire un teanc gros de facturi neplatite. Frumos vis. Cu totii ne dorim sa ajungem acolo…dar e greu, e foarte greu! Sunt multe etape peste care trebuie sa trecem si timpul zboara prea repede. Trebuie sa facem ceva, orice. Nu putem lasa un asemenea paradis sa ne scape printre degete.
La inceput ii uram, nu le suportam moacele pline de lacomie si in acelasi timp de speranta. Eram si eu unul dintre ei si ma uram pe mine insumi chiar mai rau decat ii uram pe ei. Simteam putreziciunea din sufletele lor dar nu reuseam sa o vad clar, sa o identific, sa o inteleg pentru ca in final sa o resping in mod rational, argumentat. Daca vrei sa urasti un lucru cu rost trebuie sa-l intelegi mai intai. Altfel ura devine difuza si se poate indrepta impotriva cui nu trebuie. Energia aia vitala care le era pompata prin vene alimenta o masinarie conceputa gresit din start. Am cunoscut ipocrizia si patetismul in cele mai variate forme. Am vazut oameni in cele mai josnice si revoltatoare ipostaze…cu chipurile smerite, cateodata cu un zambet pervers in coltul gurii de parca erau imuni la orice repros, la orice intrebare incomoda care le-ar putea fi pusa. De multe ori mi-am dorit sa-i crap unuia teasta sa vad si eu cum arata un creier alterat.
Vad oameni care plang la filme despre sfarsitul lumii. Vad oameni care sufera din dragoste sau care se emotioneaza cand asculta manele pe telefon fara casti. Vad copii care se roaga de parinti sa le cumpere un bilet la concertul lui Salam.Vad afise electorale cu injuraturi sau stropite cu smoala, coji de seminte in tramvai si pungi de aurolac trantite in mijlocul soselei. Vad femei nebune in statia de metrou care tipa si repeta frenetic aceleasi cuvinte. Ma vad pe mine in mijlocul lor…
Totul se intuneca si ma inchid tot mai mult in mine. Privesc cu ochi de gheata durerea si suferinta altora. Imi vad de banda mea de drum si calc in picioare tot ce-mi iese in cale. Zilnic ma uit in oglinda si ma intreb…”Cine esti tu?!?”. Nu ma mai recunosc. Ma schimb, ma transform, ma metamorfozez dureros in…altceva. Ceva mai bun sau mai rau? Nu stiu…timpul va raspunde la intrebarea asta.
